Trăind aproape jumătate din viață în afara
țării, nu mă consider formatoare de opinie și nu cred că am dreptul să-ți spun
pe cine să votezi.
Recunosc, cu rușine, că politica a fost mereu
un teritoriu în care m-am simțit străină.
N-am carnet de partid și nici agendă
ideologică.
Ca cercetătoare în traumă psihologică, abuz
sistemic și comportamente disfuncționale, scriu ca o observatoare lucidă a unei
realități pe care nu o pot farda — nu știu cum și nu vreau să fabric iluzii.
Dezbinarea care ne trădează
Alegerile prezidențiale din 2025 scot la
iveală o disociere brutală între două moduri de a percepe realitatea:
– unul matur, conștient, capabil de reflecție
– altul sedus de spectacolul forței și al superbiei
camuflat în carismă
Trăim într-o epocă în care conducătorii nu mai
sunt evaluați pentru ce clădesc, ci după cât de tare țipă, cât de des încalcă
regulile și cât de eficient reușesc să semene ură între participanții la vot.
Unii oameni numesc asta „putere”.
Pentru mine este un semnal clar de pericol.
Văd ce alții ignoră
Condițiile mele — afantazie și asenzorie — îmi
oferă un cadru neobișnuit: nu mă pot refugia într-o lume fantastică, nu pot
vizualiza și manipula percepțiile interioare așa cum o fac alții.
📎 Dacă vrei
detalii: https://neurodivergentasitrauma.blogspot.com.
Din această perspectivă, depistez un candidat cu
fibră malignă, obsedat de dominație.
„Taci! Căci exist eu”
Un om care, într-o scenă filmată în Parlament,
a pus mâna pe gâtul unui oponent.
N-a fost o lovitură. A fost un mesaj deschis:
„Eu decid cine, ce, cum, când și cât respiră.”
Atitudinea lui nu lăsa loc pentru discuție. În
ochii negri era o sentință perversă, neumană. Era privirea unui individ care
impune și subordonează.
Care nu caută soluții, ci conflicte.
Care nu negociază, ci poruncește.
Un personaj politic care comunică prin gesturi
barbare nu este om de încredere.
Este robul vanității –– produsul unui trecut
dictatorial și nepăsător care ne-a traumatizat.
Profilul tiranic nu dispare sub eleganță
vestimentară
Nu putem subestima semnele unui tipar
coercitiv doar pentru că poartă costum și cravată, arată bine sau zâmbește în pancarte.
Zâmbetul larg nu este un gest de deschidere.
Este un rânjet de superioritate. O mască a
disprețului reținut.
Abuzul de putere nu este onoare
Se repetă obsesiv că România are nevoie de „un
lider puternic”.
Dar ce înseamnă, în fond, puterea?
Să ignori Constituția?
Să tratezi legile ca obstacole?
Să disprețuiești justiția când nu-ți convine?
Să te răstești mai tare decât ceilalți?
Aceasta nu este capacitate.
Este fragilitate deghizată în agresivitate.
Nu asistăm la o demonstrație de putere, ci la
o paradă delirantă a unei masculinități toxice — o combinație între orgoliu
rănit și nevoia compulsivă de control.
Nu este viziune politică. Este tulburare de
personalitate.
Trauma națională
Sub acest cult al autorității primitive pulsează
o rană veche necicatrizată:
Frustrarea. Umilințele istorice. Lipsa de
recunoaștere.
Românii sunt obosiți să fie ignorați, mințiți,
manipulați.
Dar dacă răspunsul la această durere comună este
să ne îndrăgostim de un bărbat care urlă ordine și calcă în picioare
instituțiile, atunci nu vindecăm nimic.
Repetăm ciclul traumei.
Alegi un despot? Alegi disprețul
Dacă votăm o figură abuzivă, transmitem că
puterea nu are nevoie de responsabilitate, ci doar de narcisism histrionic —
sau de sociopatie.
Este o fisură în integritatea morală, nu o
simplă opțiune politică eronată. O contradicție flagrantă între ceea ce
pretindem că suntem și ceea ce demonstrăm când votăm.
Un act de orbire colectivă, cu efecte catastrofale.
Izolarea nu înseamnă autonomie
România nu este un imperiu cu resurse
nelimitate și comori ascunse.
Este un stat vulnerabil, într-un context
global fragil.
Nu ne putem îngădui un președinte care
sfidează partenerii strategici doar ca să-și hrănească virilitatea politică.
Asta nu este independență.
Este sinucidere geopolitică.
Instrumentalizarea lui Dumnezeu și a
sfinților
Simpatizanții susțin că acest candidat este „om
de credință”.
Dar spiritualitatea nu urlă din balcoane.
Nu folosește icoanele ca fundal electoral.
Nu comandă tăcere.
Nu transformă religia în armă de campanie.
Adevărata credință înseamnă smerenie, nu
spectacol.
Respect, nu manipulare cu miros de tămâie.
Frica nu este o calitate prezidențială
Ca femeie, mi-ar fi teamă să fiu singură
într-o cameră cu acest bărbat.
Nu pentru că m-ar atinge.
Ci pentru că respiră ca și cum totul i s-ar
cuveni.
Încăperea s-ar goli de oxigen în prezența lui.
Și de departe simt că n-aș avea nicio valoare.
O fi deoarece emană misoginism? Sau o formă de
patriarhie suverană?
Întrebări pentru educatori
Mă adresez părinților.
Dacă sunteți tați, ce învață fiii voștri din
figura unui conducător care confundă autoritatea cu forța brută?
Dacă sunteți mame, ce normalizați pentru
fiicele voastre alegând un om care nu știe să asculte, ci doar să comande?
V-ar plăcea să aveți un astfel de șef la
serviciu?
Președinția nu este un meci de box
Opriți-vă o secundă din adrenalina rețelelor
sociale și gândiți-vă:
Ce tolerăm la „cei mari” n-am tolera niciodată
la un angajator.
Funcția supremă a statului nu este un ring de
box și nici o tribună pentru revanșe personale.
Este o datorie istorică și un contract moral
cu fiecare cetățean.
Un președinte echilibrat nu cere aplauze.
Nu acceptă să-i fie pupate mâinile.
Nu urlă mai tare decât ceilalți și nu se
înfoaie ca un păun.
Știe când să tacă. Și, mai ales, știe să
asculte.
Alegerile din 2025 nu sunt despre stânga
sau dreapta
Sunt despre cine vrem să fim, ca națiune.
Vrem o Românie matură, vigilentă, capabilă de
dialog?
Sau o Românie prizonieră într-un nou
autoritarism, la cheremul cultului teatralității politice?
Votul nostru este un barometru moral.
Ce validăm prin el devine realitatea de mâine.
Nu glorificați abuzul interlop
Dacă premiem violența verbală, le spunem
generațiilor viitoare că:
– asta funcționează
– abuzul aduce funcții
– intimidarea este o virtute
România nu are nevoie de o anarhie demagogică în
stil mafiot.
Are nevoie de stabilitate, decență, echilibru.
România a mai greșit și nu ne permitem să
repetăm greșelile trecutului
Votul nu este despre simpatie.
Este despre ce acceptăm, ce refuzăm și ce
alegem să nu mai repetăm.
Suntem la o răscruce.
Nu între doi candidați.
Ci între două viziuni asupra umanității.
Alege cu discernământ
Votul tău reflectă valorile tale.
Valorile acestea vor deveni viitorul celor
dragi — al copiilor, nepoților, strănepoților tăi.
Al celor pentru care te sacrifici.
Ce moștenire le lași?
P.S. Scriu în
engleză despre sănătate mintală, abuz și neurodivergență. Unele dintre cărțile
mele se găsesc aici: amazon.com/author/cristinagherghel
