„Ceea ce nu te omoară... te torturează permanent.”
— para-Nietzscheanism aplicat sistemului nervos uman
Anatomia unei glume sinistre
Într-un colț prăfuit al dicționarului medical, există o glumă sinistră (una dintre multele), născută, mai mult ca sigur, dintr-o criză de râs isteric în vreun amfiteatru de anatomie. Acea glumă poartă un nume: sistemul nervos simpatic. Glumă, da — pentru că dacă acest călău intern, acest asistent frenetic al catastrofei fiziologice se numește „simpatic”, atunci limbajul a încetat de mult să mai aibă legătură cu sensul. Și-a tras gluga de semnificație peste ochi și s-a aruncat în hăul ironiei.
Simpaticul este responsabil cu tot ceea ce, în mod normal, înseamnă „alertă”, „panică”, „tensiune musculară”, „hipervigilență”, „bătăi accelerate ale inimii”, „sufocare”, „blocaj neuromotor”. E în tine. E permanent. E vigilant. Nu doarme. Nu uită. Nu iartă. Asta îl face, nu-i așa?... simpatic.
Ptiu! Ptiu! Ptiu! Batâ-te-ar norocul!
Rebranding ontologic pentru tortură internă
Într-un univers cinstit, poate l-am fi numit: Executorul, Condorul Autonom, Furtuna Interioară, Gardianul Dezaxat. Dar nu: l-am botezat cu diminutiv ironic și l-am lăsat să supravegheze fiecare tresărire internă, ca un ofițer de Securitate infiltrat în propria carne.
Simpaticul nu este simpatic. Parasimpaticul nu e para-simpatic. E ca și cum ai avea o bombă și un extinctor și le-ai numi „Zâmbărici” și „Mai Zâmbărici”. Freud ar fi râs cu nervii tociți. Foucault ar fi făcut un seminar întreg despre bioputere și control intern. Cioran ar fi rezumat totul într-o propoziție: trupul este cea mai sadică dintre patrii.
Cine a botezat monstrul?
Întrebarea e simplă: cine a numit acest sistem „simpatic”?
Probabil cineva care n-a avut atacuri de panică. Care n-a simțit cum mușchii i se blochează în toiul unei conversații banale. Care n-a înțeles că ceea ce numim „stres cronic” este, de fapt, un război civil intern, cu simpaticul pe post de general dement și parasimpaticul — un pacifist beat, legat la ochi și aruncat într-un dulap.
Simpaticul nu face distincția între o înmormântare și o zi frumoasă în parc.
Pentru el, totul este pericol. Totul e urgență. Totul e acum.
Filosofia durerii: între Spinoza și o vertebră ruptă
Spinoza ar fi spus că trupul este expresia sufletului, că suferința e un dezechilibru în ordinea divină a lucrurilor. Dar ce faci când trupul tău nu mai răspunde? Când vertebrele pocnesc ca niște fire de ață tensionate până la fractură? Ce metafizică aplici unei hernii de disc? Ce silogism aliniat în logică pură te scapă de un blocaj lombar care te lasă în genunchi, în mijlocul bucătăriei?
Simțim nevoia să intelectualizăm durerea. Să-i dăm sens. Dar poate tocmai aici e tragedia: durerea nu are sens. Este, pur și simplu. O prezență. O ființă autonomă. O prelungire absurdă a unui sistem biologic care a eșuat în tentativa de a se regla singur.
Și totuși, ne întoarcem la filozofie. Pentru că altă scăpare nu avem.
Simpaticul ca figură a absurdului existențial
Dacă Albert Camus ar fi trăit cu C-PTSD, cu o coloană strâmbă de la muncă fizică și o respirație întreruptă de fobii medicale, ar fi rescris Mitul lui Sisif. Nu piatra era problema. Ci faptul că, între două urcări, Sisif simțea un junghi lombar și o anxietate în piept. Iar atunci când ajungea în vârf și se prăbușea din nou — nu o făcea doar metaforic, ci fiziologic.
Simpaticul este absurdul biologic dus la extrem: lucrează împotriva ta în timp ce te salvează. Este un gardian care te sugrumă pentru a te proteja. Este un călău plătit în nervi și adrenalină.
Parasimpaticul: fratele tăcut, blând, dar absent
Acolo unde simpaticul urlă, parasimpaticul șoptește. Este sistemul care te ajută să digeri, să te refaci, să dormi, să te conectezi. E poetul înfometat într-o lume de generali. E cel care vine la sfârșit, când totul e ars. E doctorul fără stetoscop. Funcționează doar dacă lumea nu mai urlă.
Dar lumea urlă.
Și parasimpaticul tace. Și știi cum se spune, cine tace își dă consimțământul. Ce mare prostie.
Când fantezia lipsește: panica fără imaginație
În realitate, mulți oameni trăiesc ani — chiar decenii — cu sistemul simpatic blocat pe „DU-TE DRACULUI, ce-mi pasă?”. Alertă permanentă. Respirație superficială. Mușchi încordați. Inimă sălbatică. Minte îngustă. Corp obosit. Un tango nebun între fight, flight, freeze — și rareori „simte și tu ceva pozitiv”.
Dar ajunge o secundă de pace?
Nu.
„Există două feluri de suferință”, spunea Schopenhauer, „una care vine din lipsă, alta din prea mult”. Ce nu a precizat este că, uneori, ambele se combină sub piele. Sistemul nervos simpatic, acest impostor biologic cu nume agreabil, nu are noțiunea proporției sau a contextului. Reacționează nu la stimul extern, ci la o tensiune internă fără formă, fără cauză, fără imagine.
Se spune că reacțiile noastre fiziologice vin dintr-o „fantezie neurală” a pericolului. Dar ce înseamnă „fantezie” într-un creier fără reprezentări interioare? Cum ar putea un psihic cu afantazie, asenzorie și anauralie să fabrice o distorsiune când nu poate produce nici măcar o simulare? Ce spațiu are „imaginația pericolului” într-un sistem nervos lipsit de imaginație?
Mintea mea nu are niciun canal intern de vizualizare, de audiție, de simțire simbolică. Nu există nicio fantazie care să alimenteze teroarea — și totuși, corpul se prăbușește. Spaima vine nu din interpretări greșite, ci dintr-un fond biologic defect: un simpatic activat permanent într-o lume lipsită de orice ancoră afectivă.
Și poate tocmai aici începe explicația pentru asexualitate, anhedonie și asenzorie: dacă nimic pozitiv nu se întâmplă, dacă nu există validare, atingere, sens, conexiune — atunci parasimpaticul nu are cu ce să lucreze. Nu are material, nu are input, nu are niciun stimul care să-l activeze. Iar în lipsa acestui registru pozitiv, simpaticul devine regim totalitar, ocupând întreaga scenă biologică.
Nu e fantezie. E colaps structural. Este suferință fără narațiune. O execuție tăcută, fără explicație, fără sens. O tortură internă care nu vine din gânduri, ci în absența lor.
Simpaticul – călăul zâmbitor
A-l numi „simpatic” e ca și cum ai numi caracatița o balerină. Dacă sistemul nervos ar fi o societate, cel simpatic ar fi tiranul paranoic care trage cu tunul în umbre și execută civili pe baza zvonurilor. Nu înțelege amânarea, subtilitatea sau contradicția. Funcționează într-un singur registru: hiperalertă.
Iar parasimpaticul, cel care ar trebui să repare ce-a distrus primul, e adesea la rândul său distorsionat, inactivat sau blocat. Mort de frică. În stare de șoc.
Foucault a scris despre corp ca despre un teren de luptă între puteri invizibile. Aici, puterea nu vine de la stat, ci de la măduvă. Puterea este cortizol, e mușchi blocat, e insomnie cronică și oboseală neuronală.
Nietzsche vorbea despre eterna reîntoarcere. Ce altceva este panica decât o reîntoarcere în lanț a aceleiași spaime primordiale, repetată zilnic într-un buclaj biologic?
Nu e nevoie de agresiune fizică atunci când corpul tău însuși devine agresorul suprem. Asta e tortura fără contact: când îți poți provoca un infarct doar gândindu-te la propriul corp. Spaimele autonome nu vin din afară. Vin dinăuntru. Dintr-un sistem vegetativ care s-a declarat stăpân peste ceea ce trebuia să fie doar fond.
Asenzoria și tirania fiziologică
Asenzoria – acea incapacitate de a simți siguranță, plăcere sau atingere ca „bună” – transformă aceste sisteme în mecanisme de tortură perpetuă. Nu există repaus. Nu există „pauză de bine”. Nu există spațiu intermediar între alertă și colaps.
Într-o lume a tăcerii afective și a memoriei senzoriale inexistente, corpul nu mai este adăpost, ci câmp de luptă. Un câmp minat. Iar sistemul „simpatic” este călăul zâmbitor care apasă pe detonator râzând.
Concluzie: când terminologia bate corpul
Simpaticul nu e simpatic. Parasimpaticul nu e decât o speranță întârziată, deșartă de multe ori, că este prea târziu.
Și corpul uman nu este un templu, așa cum ne tot mințim (auto gaslighting), ci mai degrabă o fabrică în ruine în care muncitorii (neuroni, glande, mușchi) trag din greu, supravegheați de un șef psihopat.
Filozofia modernă a neglijat corpul. L-a tratat ca pe un vehicul, o unealtă, o extensie. Dar corpul e centrul. E povestea. E romanul nedorit care se scrie singur, uneori în sânge, alteori în lacrimi, dar cel mai adesea — în tăcere.
„Nu am corp. Sunt corp. Simpaticul care l-a ucis pe parasimpatic înainte ca acesta să-și facă treaba.”
— Cristina Gherghel, în fiecare zi în care se ridică din pat cu durere
Filosofie (cu s de la supraviețuire): De ce trebuie să-mi cumperi cărțile
La naiba cu gândirea Schrödinger și spectrul aneurotimiei. Nici o secundă nu pot scăpa de realitate!
- Cărțile mele în limba engleză, te așteaptă aici: amazon.com/author/cristinagherghel
- Cărțile electronice în română sunt aici Google Play (apasă)
Mulțumesc pentru interesul tău și sprijinul acordat muncii mele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu