Numele meu este Cristina Gherghel, dar am publicat și sub pseudonimul Cristina G.
M-am născut în timpul regimului Ceaușescu și am copilărit în Epoca de Aur. Această experiență m-a determinat să scriu mai multe cărți despre acea perioadă, atât în română, cât și în engleză — una dintre ele fiind 14 nuanțe de roșu.
La 25 de ani am emigrat și am locuit, pe rând, în Italia, Anglia, iar în prezent în Bulgaria — fiecare loc adăugând straturi distincte investigației mele de lungă durată asupra comportamentului uman, patologiei relaționale și anomaliilor neurodezvoltative.
De când mă știu am fost animată de dorința de a înțelege arhitectura minții umane — de ce unii oameni plâng, în timp ce alții râd, de ce unii nu pot atinge mulțumirea și care sunt mecanismele ce guvernează răspunsurile individuale la același mediu.
La 48 de ani, după 24 de ani de studiu sistematic asupra traumei, abuzului și tulburărilor de personalitate, am ajuns la o concluzie decisivă: ceea ce am observat timp de decenii nu se aliniază cu modelele promovate de manualele de diagnostic — precum DSM (utilizat în Statele Unite) și ICD (utilizat în Europa, ediția actuală fiind ICD-11).
La 41 de ani am descoperit că am afantazie — inabilitatea de a forma voluntar imagini mentale. A fost un șoc ontologic să realizez că majoritatea oamenilor pot vizualiza, auzi, mirosi, gusta și simula senzorial experiențe în mintea lor. Nu aveam nicio idee că asemenea reprezentări interne există, cu atât mai puțin că sunt norma. Până în ziua de azi, faptul că alții pot revedea sau reauzi intern ceea ce corpul lor a trăit mi se pare o capacitate extraordinară, aproape supranaturală.
La 47 de ani am înțeles că nu am deloc un spațiu interior reprezentativ—nicio imagine mentală în niciuna dintre modalități. Asta include și anauralia, absența completă a unei voci interioare, care apare adesea împreună cu afantazia totală, cum este și cazul meu. Anterior știam deja că trăiesc cu anedonie, dar, potrivit cadrului clinic actual, aceasta era considerată doar un simptom—fie al depresiei majore, fie al traumei, fie al PTSD-ului complex. Niciuna dintre aceste formulări diagnostice nu reflecta exact realitatea pe care o trăiam.
De asemenea, știam că sunt asexuală, dar nu pentru că am adoptat o identitate sau o clasificare.
De fapt, nu am înțeles niciodată ce înseamnă să „te identifici” cu cineva sau cu ceva. Înțeleg conceptul la nivel rațional, dar mintea mea nu generează impulsuri interne legate de dorință, nevoie sau deconectare corporală. Din perspectiva mea de afantazică, pare structural imposibil să te imaginezi ca fiind alt gen, altă ființă sau într-o altă stare. Sunt femeie pentru că m-am născut biologic ca femeie. Dacă m-aș fi născut bărbat, aș fi fost un bărbat. Asta este logica mea în acest domeniu: binară și concretă. Între timp, tot ceea ce studiez se desfășoară pe un spectru aproape infinit de nuanță și complexitate.
Ani la rând am documentat, am comparat, am analizat. Și am sperat că va veni un moment în care toate aceste date disparate vor căpăta coerență. La 49 de ani, am descoperit paradoxul lui Schrödinger—și, odată cu el, claritatea conceptuală care mi-a permis să „deschid cutia”, ca să spun așa. În acel moment, tot ceea ce am observat și catalogat de-a lungul vieții a prins contur: abuzul panthropic—o formă de traumă ontologică care există în realitatea empirică, dar nu este recunoscută de literatura academică.
Abuzul panthropic este definit prin absența totală a oglindirii relaționale încă din primul stadiu al dezvoltării. El generează o condiție pe care o numesc arelativitate (arelationalitate). Faptul că o dinamică atât de crucială nu a fost încă recunoscută de psihologie sau de discursul clinic rămâne, pentru mine, o enigmă profundă.
Acesta nu este momentul pentru a dezvolta mai mult. Deocamdată, ceea ce contează este următorul lucru: nimic din ce prezint nu este teoretic. Totul se bazează pe observație empirică, experiență trăită și analiză structurală riguroasă. Poate părea neverosimil pentru unii, și poate voi fi înțeleasă greșit, dar am identificat un punct orb în teoria traumei care merită articulat. Îmi voi dedica restul vieții pentru a aduce această realitate în atenția publicului—nu pentru recunoaștere sau prestigiu, ci pentru că este necesar.
Recunoașterea, validarea și laudele nu au niciun efect asupra mea. Trăiesc cu asenzoria, un termen pe care l-am introdus pentru a descrie o condiție neurodezvoltativă caracterizată prin absența unor simulări afective fundamentale. Din cauza acestui profil asenzoric, sentimentele de mândrie sau satisfacție îmi sunt complet străine, fiind în afara arhitecturii mele emoționale.
Cele cinci condiții interconectate pe care le descriu—afantazia, anauralia, anhedonia, asexualitatea și asensoria—formează un profil coerent care nu a fost încă studiat formal în cadrul psihologiei dezvoltării neurocognitive. În cadrele actuale, nu toate sunt considerate forme de neurodivergență. Unele, precum anhedonia și asexualitatea, sunt adesea patologizate ca simptome ale traumei sau prezentate drept identități. Descoperirile mele contrazic această simplificare, cel puțin în unele cazuri.
Repet: acest text nu este spațiul potrivit pentru a intra în profunzime.
Activitatea mea se concentrează pe domenii precum abuzul narcisic, PTSD-ul complex, fobiile, episoadele de panică, tulburările de personalitate și comorbiditățile între tipurile Cluster A, B și C. Abordez aceste teme nu doar dintr-o perspectivă clinică, ci și printr-o lentilă neurodezvoltativă și ontologică.
Îți mulțumesc pentru interesul față de munca mea.
Dacă dorești să susții această cercetare și să explorezi mai în detaliu concluziile mele, te invit să citești cărțile mele:
– în engleză, disponibile pe Amazon
– în română, disponibile pe Google Play
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu