Sistemul nervos „simpatic” și alte insulte ontologice

„Ceea ce nu te omoară... te torturează permanent.”
— para-Nietzscheanism aplicat sistemului nervos uman

Cristina Gherghel: De la neurodivergență la metafizică și facturi – Anatomia unei minți filozofice

Înainte de a te aventura în abisul gândirii mele

Dacă mă cunoști, știi că mă aprofundez des în abstracțiuni filozofice, dar de data asta, am o poveste cât se poate de concretă. Am petrecut trei ore chinuitoare, în picioare (spatele meu, o victimă a gravitației, protestează încă), încercând să detaliez o descriere impecabilă despre mine pentru acest (relativ nou) blog filozofic.

Și, exact când credeam că am terminat capodopera, am descoperit că, surpriză, există deja o secțiune „Despre autor” în meniu. Apasă să vezi.

O ironie demnă de o dramă absurdă, nu crezi?

În loc să șterg aceste rânduri dense rău de tot (spune AI) și să mă prăbușesc pe podea – că pe scaun nu pot – am decis să adaug la calvar această introducere.

Băi, și după ce m-am certat cu AI-uri că n-au vrut să scrie cum le-am cerut, acum mă gândesc: oare s-a meritat? Oare trebuie să mă întorc la fizioterapeut? Of!

A, nu știi despre ce vorbesc? 

Păi cine știe? Eu nu. Dar am scris aici: https://pentrucamerita.blogspot.com/2025/07/trateaza-hernia-de-disc-fara-operatie-Kinetera-Iasi.html

---

Identitate, cercetare și poziționare filosofică

Sunt Cristina Gherghel, autoarea a numeroase bloguri și lucrări care investighează comportamentul uman dintr-o perspectivă filosofică, neurodezvoltațională, ontologică și existențială. 

Scrisul meu este o formă de cercetare aplicată și introspecție radicală, situată la intersecția dintre psihologie critică, neuropsihologie, fenomenologie, metafizică și teologie negativă. 

Nu separ dimensiunea trăită de cea analitică, ci le articulez într-un model propriu, dezvoltat din observație directă, experiență interioară și analiză comparativă.

---

Neurodivergență cercetată

Îmi exprim poziția nu doar prin cercetare riguroasă, ci și din perspectiva unor condiții neurodivergente și existențiale — unele încă neasumate de literatura clinică:

• afantazie multisenzorială (totală/globală)

• asenzorie

• anauralie

• anhedonie

• asexualitate

• C-PTSD (tulburare de stres posttraumatic complex)

• și altele

Am detaliat aceste condiții și efectele lor de durată în cadrul mai multor platforme, unde discut impactul pe termen lung al abuzului sistemic, relațional și ontologic asupra arhitecturii psihice și existențiale a individului.

---

Aria de specializare

Sunt cercetătoare și specialistă în forme complexe de abuz — vizibile sau invizibile clinic — precum:

• abuz narcisic

• abuz verbal și emoțional

• abuz psihopatic

• abuz sadic

• abuz panthropic

Experiență și expertiză în:

• dereglări hormonale, aparat reproductiv feminin, endometrioză, menopauză

• tulburări de personalitate (Cluster B, A, C)

• schizotipie, Dark Tetrad, Dark Triad

• alte disfuncții ale psihicului și ale raportării la realitate

---

Termeni creați, concepte și model propriu

Modelele diagnostice actuale sunt insuficiente pentru a explica realitatea trăită de ființele aneurotimice — un termen pe care l-am introdus pentru a desemna spectrul care include:

• afantazia

• asenzoria

• anauralia

• anhedonia

• asexualitatea

Acestea sunt forme de funcționare cognitive și senzoriale radical diferite, non-simulative, imposibil de înțeles prin grilele actuale ale afectivității standardizate.

Combinația dintre neurodivergență, abuz ontologic și dezumanizare relațională nu poate fi înțeleasă decât printr-o perspectivă integrativă, care implică analiza comparativă, fenomenologia trăirii și o critică radicală a modelelor clinice reductive.

De aceea, dezvolt un model propriu de analiză, multidisciplinar, comparativ și critic, care explorează diferențele și corelațiile dintre aceste condiții și:

• trauma precoce

• trauma existențială

• trauma intergenerațională

• abuzul de fond ontologic

• persecutarea egoului

• arelaționalitatea

• instrumentalizarea ființei în contexte de relaționalitate negativă și dezumanizare instituționalizată

Printre conceptele originale pe care le-am introdus în discursul interdisciplinar se numără:

• spectrul aneurotimiei

• asenzoria

• abuzul panthropic

• arelaționalitatea

• gândirea Schrödinger

Acești termeni denumesc fenomene ale structurii umane și ale deteriorării sinelui în contexte psihosociale invizibile și necartografiate clinic.

---

Proiecte și platforme de cercetare

Am explorat în profunzime afantazia în cadrul proiectului:
🔹 aphantasiasauafantazia.blogspot.com

și într-o carte:
📘 Afantazia – Minte oarbă: Spectrul imaginației, vizualizare întreruptă sau fără puteri supranaturale

Scriu și cercetez constant pe următoarele bloguri:
🔹 panthropicabuse.blogspot.com
🔹 asensoria.blogspot.com
🔹 cristinagherghelvita.blogspot.com
🔹 cristinagherghelresearch.blogspot.com
🔹 cristinagherghelvox.blogspot.com
🔹 neurodivergentasitrauma.blogspot.com
🔹 pentrucamerita.blogspot.com

---

Filosofie aplicată, nu eseistică decorativă

Scrisul meu nu este nici ficțiune, nici confesiune, nici eseistică decorativă.
Este investigație filosofică, articulată prin propria corporalitate neuroatipică, transpusă în model analitic și epistemologic.
Este o filosofie a derealizării, o psihologie a abuzului ontologic și o fenomenologie a supraviețuirii fără simulare.

---

În loc de concluzie

Dar, pe alocuri, și din când în când, voi face haz de necaz —
chiar dacă în 2025 gândesc mai mult ca Cioran, decât ca Dalai Lama.

Filozofie cu s sau cu z? Diferența nu e în ortografie, ci în felul în care suporți contradicția.

---

Filosofie (cu s de la supraviețuire): De ce trebuie să-mi cumperi cărțile 

Așadar, ajungem la dilema fundamentală: evident că trebuie să te seduc intelectual spre cărțile mele. Căci altfel, cum îmi finanțez introspecția radicală și explorarea conceptelor originale? 

Spațiul mental e gratuit, dar facturile... mai puțin. Filozofia nu pune pâine pe masă; îți oferă doar o crudă analiză a motivelor pentru care ești falit. 

La naiba cu gândirea Schrödinger și spectrul aneurotimiei. Nici o secundă nu pot scăpa de realitate!

• Cărțile mele în limba engleză, te așteaptă aici: amazon.com/author/cristinagherghel
• Cărțile electronice în română sunt aici: Google Play (apasă) 

Mulțumesc pentru interesul tău și sprijinul acordat muncii mele! 

Anatomia unei răni care gândește

Există o intuiție pe care niciun sistem filozofic nu a reușit să o neutralizeze: faptul că a fi conștient nu este o formă de evoluție, ci o formă de suferință organizată. Ne naștem în confuzie, dar devenim conștienți prin ruptură. Conștiința nu este dar, nici accident, ci o rană care a învățat să nu se închidă, ci să se ordoneze. O discontinuitate care, în loc să se cicatrizeze, s-a metamorfozat în aparat reflexiv. 

A numi conștiința o „rană organizată” nu este o metaforă poetică, ci o descriere ontologică. E o afirmație despre natura conștiinței ca spațiu intermediar între biologie și gândire, între carne și sens, între simțire și formă. În loc să se vindece, ruptura se reconfigurează. Nu pentru a deveni mai funcțională, ci pentru a deveni suportabilă. Astfel apar teoriile. Nu ca produs al curiozității, ci ca formă de supraviețuire intelectuală. Teoria este modul în care suferința cronică devine lizibilă.

Această viziune are rădăcini în tradiții filosofice diverse. Jean-Paul Sartre, în L’être et le néant, scrie despre conștiință ca o „neantizare” – o absență în mijlocul ființei, un gol care gândește. Pentru Sartre, omul nu este definit de ceea ce este, ci de distanța conștientă dintre el și sine – o distanță care generează angoasă. Jacques Lacan, la rândul lui, definește subiectul uman printr-o lipsă constitutivă. Eul nu este niciodată complet, ci format în și prin goluri simbolice, într-un limbaj care nu aparține subiectului, ci îl determină. Conștiința, în acest sens, este efectul unei castrări inițiale – o formă de pierdere care organizează psihicul.

La polul liric și metafizic, Emil Cioran refuză ideea progresului și a eliberării prin gândire. Pentru el, conștiința este o catastrofă: „conștiința este luxul nefericirii”. În Pe culmile disperării, Cioran nu lasă loc reconcilierii. A deveni conștient înseamnă a te despărți definitiv de natură, de simplitate, de somnul fericit al materiei. Este o condamnare la luciditate, nu un premiu pentru evoluție.

Dar poate cea mai gravă afirmație rămâne aceasta: că toate aceste teorii, indiferent de cât de abstracte sau riguroase sunt, nu sunt altceva decât moduri prin care rana inițială a învățat să se susțină pe sine. Nu să se înțeleagă. Nu să se vindece. Ci să nu se dezintegreze. Gândirea umană, în această lumină, nu este triumful speciei, ci organizarea durerii în forme coerente.

Această rană organizată devine, prin repetiție și abstracție, ceva asemănător cu ordinea. Ordinea înseamnă că durerea a învățat să nu mai sângereze spontan. Să se exprime în concepte, în teorii, în sisteme simbolice. Că eul, așa cum îl înțelegem, nu este un nucleu interior stabil, ci rezultatul unei încercări constante de a acoperi, de a structura, de a explica absența.

Friedrich Nietzsche a scris că „numai ceea ce nu încetează să doară poate deveni adevăr”. Adevărul este deci ceea ce nu se poate elimina, ci doar transfigura. Teoria este această transfigurare. Conștiința nu caută sens. Conștiința este mecanismul prin care insuportabilul devine formulabil.

Și astfel, ceea ce numim „subiect” nu este un dat, ci o construcție care nu a apărut din plenitudine, ci din criză. Subiectul este rezultatul unei organizări a lipsei. O formă de viață care s-a constituit nu pentru că a știut cine este, ci pentru că nu a putut suporta să nu știe.

Aceasta este conștiința: o rană care a învățat să gândească.

---

Sunt Cristina Gherghel, autoarea a numeroase bloguri și cărți dedicate comportamentului uman, traumei, abuzului, psihologiei și sănătății mintale. Îmi exprim punctul de vedere nu doar din cercetare riguroasă, ci și din experiență proprie, trăind cu multiple forme de neurodivergență (și condiții adiacente):

• afantazie multisenzorială (totală sau globală)
• asenzorie
• anauralie
• anhedonie
• asexualitate
• C-PTSD (tulburare de stres posttraumatic complex)
• și altele

Am descris mai detaliat această experiență personală în pagina dedicată Despre autor, unde abordez impactul pe termen lung al abuzului sistemic și relațional asupra arhitecturii psihice.

Am explorat în profunzime tema afantaziei în cadrul unui proiect dedicat: https://aphantasiasauafantazia.blogspot.com, precum și într-o lucrare extinsă publicată electronic: Afantazia – Minte oarbă: Spectrul imaginației, vizualizare întreruptă sau fără puteri supranaturale.

Condițiile descrise aici — afantazia, asenzoria, anauralia, anhedonia, asexualitatea — sunt insuficient înțelese în literatura de specialitate. Explicațiile curente despre cauzele lor sunt adesea inconsistente cu modul în care ele se manifestă în realitatea trăită.
Acesta este motivul pentru care dezvolt un model propriu, bazat pe observație și cercetare comparativă, care analizează diferențele și comorbiditățile dintre aceste condiții neurodivergente și legătura lor cu traumele precoce, cu abuzul de fond ontologic și cu formele subtile de instrumentalizare a sinelui.

Articolul de față face parte dintr-un demers mai amplu, aflat în curs, care își propune să diferențieze clar între aceste condiții — nu doar ca definiții clinice, ci ca experiențe trăite, cu impact profund asupra gândirii, relaționării, percepției și construcției identitare.

Descoperă cărțile mele pe Amazon și Google Play!

• Lucrările mele în limba engleză, semnate Cristina Gherghel, te așteaptă aici: amazon.com/author/cristinagherghel
• Cărțile semnate Cristina G. pot fi găsite accesând: amzn.to/3Ff54OL
• Cărți electronice pe Google Play (apasă)

Mulțumesc pentru interesul tău și sprijinul acordat muncii mele!

Alegeri prezidențiale 2025 în România: votul reflectă valorile tale

Nu scriu ca activistă. Scriu ca martoră a unui adevăr imposibil de ignorat.

Trăind aproape jumătate din viață în afara țării, nu mă consider formatoare de opinie și nu cred că am dreptul să-ți spun pe cine să votezi.

Recunosc, cu rușine, că politica a fost mereu un teritoriu în care m-am simțit străină.

N-am carnet de partid și nici agendă ideologică.

Ca cercetătoare în traumă psihologică, abuz sistemic și comportamente disfuncționale, scriu ca o observatoare lucidă a unei realități pe care nu o pot farda — nu știu cum și nu vreau să fabric iluzii.

---

Dezbinarea care ne trădează

Alegerile prezidențiale din 2025 scot la iveală o disociere brutală între două moduri de a percepe realitatea:

– unul matur, conștient, capabil de reflecție

– altul sedus de spectacolul forței și al superbiei camuflat în carismă

Trăim într-o epocă în care conducătorii nu mai sunt evaluați pentru ce clădesc, ci după cât de tare țipă, cât de des încalcă regulile și cât de eficient reușesc să semene ură între participanții la vot.

Unii oameni numesc asta „putere”.

Pentru mine este un semnal clar de pericol.

---

Văd ce alții ignoră

Condițiile mele — afantazie și asenzorie — îmi oferă un cadru neobișnuit: nu mă pot refugia într-o lume fantastică, nu pot vizualiza și manipula percepțiile interioare așa cum o fac alții.

📎 Dacă vrei detalii: https://neurodivergentasitrauma.blogspot.com.

Din această perspectivă, depistez un candidat cu fibră malignă, obsedat de dominație.

---

„Taci! Căci exist eu”

Un om care, într-o scenă filmată în Parlament, a pus mâna pe gâtul unui oponent.

N-a fost o lovitură. A fost un mesaj deschis:

„Eu decid cine, ce, cum, când și cât respiră.”

Atitudinea lui nu lăsa loc pentru discuție. În ochii negri era o sentință perversă, neumană. Era privirea unui individ care impune și subordonează.

Care nu caută soluții, ci conflicte.

Care nu negociază, ci poruncește.

Un personaj politic care comunică prin gesturi barbare nu este om de încredere.

Este robul vanității –– produsul unui trecut dictatorial și nepăsător care ne-a traumatizat.  

---

Profilul tiranic nu dispare sub eleganță vestimentară

Nu putem subestima semnele unui tipar coercitiv doar pentru că poartă costum și cravată, arată bine sau zâmbește în pancarte.

Zâmbetul larg nu este un gest de deschidere.

Este un rânjet de superioritate. O mască a disprețului reținut.

---

Abuzul de putere nu este onoare

Se repetă obsesiv că România are nevoie de „un lider puternic”.

Dar ce înseamnă, în fond, puterea?

Să ignori Constituția?

Să tratezi legile ca obstacole?

Să disprețuiești justiția când nu-ți convine?

Să te răstești mai tare decât ceilalți?

Aceasta nu este capacitate.

Este fragilitate deghizată în agresivitate.

Nu asistăm la o demonstrație de putere, ci la o paradă delirantă a unei masculinități toxice — o combinație între orgoliu rănit și nevoia compulsivă de control.

Nu este viziune politică. Este tulburare de personalitate.

---

Trauma națională

Sub acest cult al autorității primitive pulsează o rană veche necicatrizată:

Frustrarea. Umilințele istorice. Lipsa de recunoaștere.

Românii sunt obosiți să fie ignorați, mințiți, manipulați.

Dar dacă răspunsul la această durere comună este să ne îndrăgostim de un bărbat care urlă ordine și calcă în picioare instituțiile, atunci nu vindecăm nimic.

Repetăm ciclul traumei.

---

Alegi un despot? Alegi disprețul

Dacă votăm o figură abuzivă, transmitem că puterea nu are nevoie de responsabilitate, ci doar de narcisism histrionic — sau de sociopatie.

Este o fisură în integritatea morală, nu o simplă opțiune politică eronată. O contradicție flagrantă între ceea ce pretindem că suntem și ceea ce demonstrăm când votăm.
Un act de orbire colectivă, cu efecte catastrofale.

---

Izolarea nu înseamnă autonomie

România nu este un imperiu cu resurse nelimitate și comori ascunse.

Este un stat vulnerabil, într-un context global fragil.

Nu ne putem îngădui un președinte care sfidează partenerii strategici doar ca să-și hrănească virilitatea politică.

Asta nu este independență.

Este sinucidere geopolitică.

---

Instrumentalizarea lui Dumnezeu și a sfinților 

Simpatizanții susțin că acest candidat este „om de credință”.

Dar spiritualitatea nu urlă din balcoane.

Nu folosește icoanele ca fundal electoral.

Nu comandă tăcere.

Nu transformă religia în armă de campanie.

Adevărata credință înseamnă smerenie, nu spectacol.

Respect, nu manipulare cu miros de tămâie.

---

Frica nu este o calitate prezidențială

Ca femeie, mi-ar fi teamă să fiu singură într-o cameră cu acest bărbat.

Nu pentru că m-ar atinge.

Ci pentru că respiră ca și cum totul i s-ar cuveni.

Încăperea s-ar goli de oxigen în prezența lui. Și de departe simt că n-aș avea nicio valoare.

O fi deoarece emană misoginism? Sau o formă de patriarhie suverană?

---

Întrebări pentru educatori

Mă adresez părinților.

Dacă sunteți tați, ce învață fiii voștri din figura unui conducător care confundă autoritatea cu forța brută?

Dacă sunteți mame, ce normalizați pentru fiicele voastre alegând un om care nu știe să asculte, ci doar să comande?

V-ar plăcea să aveți un astfel de șef la serviciu?

---

Președinția nu este un meci de box

Opriți-vă o secundă din adrenalina rețelelor sociale și gândiți-vă:

Ce tolerăm la „cei mari” n-am tolera niciodată la un angajator.

Funcția supremă a statului nu este un ring de box și nici o tribună pentru revanșe personale.

Este o datorie istorică și un contract moral cu fiecare cetățean.

Un președinte echilibrat nu cere aplauze.

Nu acceptă să-i fie pupate mâinile.

Nu urlă mai tare decât ceilalți și nu se înfoaie ca un păun.

Știe când să tacă. Și, mai ales, știe să asculte.

---

Alegerile din 2025 nu sunt despre stânga sau dreapta

Sunt despre cine vrem să fim, ca națiune.

Vrem o Românie matură, vigilentă, capabilă de dialog?

Sau o Românie prizonieră într-un nou autoritarism, la cheremul cultului teatralității politice?

Votul nostru este un barometru moral.

Ce validăm prin el devine realitatea de mâine.

---

Nu glorificați abuzul interlop

Dacă premiem violența verbală, le spunem generațiilor viitoare că:

– asta funcționează

– abuzul aduce funcții

– intimidarea este o virtute

România nu are nevoie de o anarhie demagogică în stil mafiot.

Are nevoie de stabilitate, decență, echilibru.

---

România a mai greșit și nu ne permitem să repetăm greșelile trecutului

Votul nu este despre simpatie.

Este despre ce acceptăm, ce refuzăm și ce alegem să nu mai repetăm.

Suntem la o răscruce.

Nu între doi candidați.

Ci între două viziuni asupra umanității.

---

Alege cu discernământ

Votul tău reflectă valorile tale.

Valorile acestea vor deveni viitorul celor dragi — al copiilor, nepoților, strănepoților tăi.

Al celor pentru care te sacrifici.

Ce moștenire le lași?

 

P.S. Scriu în engleză despre sănătate mintală, abuz și neurodivergență. Unele dintre cărțile mele se găsesc aici: amazon.com/author/cristinagherghel

Alegeri prezidențiale 2025: când liderul nu are suflet, dar are aplauze

Autoritarismul ca simptom al unei națiuni nediagnosticate
Trăim într-o epocă în care mintea colectivă nu mai e ghidată de idei, ci de afecte brute. Șocul, senzaționalul, intimidarea — toate acestea țin loc de argument. Nu este doar o criză politică. Este o criză cognitivă și morală, iar alegerile prezidențiale din 2025 reprezintă o oglindă directă a acestei crize.

România nu mai votează pe baza unor programe sau doctrine. 
Votăm impulsuri. 
Votăm traume. 
Votăm frici și dorințe neexprimate, reciclate în promisiuni autoritare.

Alegerile din 2025 nu sunt despre stânga sau dreapta, ci despre cine suntem ca societate: un popor matur sau o populație captivă în reflexul obedienței.

Trăiesc cu afantazie și asenzorie — adică fără imagini mentale, fără ecouri senzoriale. Nu pot evada din real în proiecții. Tot ce percep e concret, direct, procesat fără romantizare. Acest tip de neurodivergență mă face mai precisă.

Nu văd promisiuni. Văd comportamente. 
Nu aud discursuri. Aud manipulare. 
Iar ceea ce observ acum în spațiul politic românesc, în pragul acestor alegeri, este o escaladare a discursului autoritar, a gesturilor de forță, a idolatrizării agresivității.

Avem în cursă un candidat care nu ascunde nimic: domină, impune, sfidează. Comportamentele sunt acolo, clare, repetitive — exact ca în orice relație abuzivă. Și totuși, pentru o parte din electorat, acest profil nu ridică semnale de alarmă. Din contră, pare „convingător”.

De ce? 

Pentru că o societate traumatizată nu recunoaște pericolul în abuz. Îl confundă cu protecția.
Abuzul politizat, în țări ca România, este prezentat ca „ordine”. Este vândut ca „forță”, ca „verticalitate”, ca „om hotărât”. Dar forța care nu respectă legea e doar o altă formă de slăbiciune mascată.

Nu sunt analist politic. Dar sunt analist al traumei și comportamentelor coercitive. Iar ceea ce văd în discursul acestui candidat la președinție este un tipar familiar oricărui supraviețuitor de abuz:

• Lipsa empatiei 

• Tonul de comandă

• Zâmbetul rece, superior

• Limbajul gestual al dominării

• Răsturnarea valorilor (supunerea e numită loialitate, frica e numită înțelepciune)

Românii nu aleg un program politic. Aleg un raport de putere. O restaurare imaginară a unei demnități pierdute.
Dar în 2025, acest vot nu este inofensiv.
Este o declarație morală.

Dacă alegem un profil abuziv la conducerea țării, nu ne apărăm. Ne pedepsim. Ne reconfirmăm lipsa valorii. Ne învățăm copiii că frica e strategie, că umilința e adaptare, că țipătul e conducere.

Ce alegem în alegeri devine norma socială.
Ce validăm prin vot devine cod de conduită.
Ce aplaudăm în campanie se multiplică în instituții.

În fața unei figuri autoritare, nu există neutralitate.
Ori te supui, ori o confrunți.
Prin vot sau prin tăcere, alegerea devine participare.

România nu are nevoie de idolii fricii. Are nevoie de claritate. De echilibru. De lideri care știu să respecte, nu să domine.
Alegerile prezidențiale din 2025 nu sunt despre cine câștigă. Sunt despre cine devenim.